Cronici, Teatru

[Piesa de teatru] – D’ale Carnavalului de Ion Luca Caragiale

Ultimul spectacol pe care l-am văzut înainte ca pandemia să închidă teatrele a fost un text suprarealist regizat de Alexandru Dabija (pe 4 martie, am rămas cu data în minte). Mi s-a părut cumva simetric ca una din premierele pe care le văd în reîntoarcerea la teatru să fie “D-ale carnavalului”, în sala studio a TNB-ului, tot Dabija (un regizor pe care îl știu ca fiind neașteptat, inteligent, ocazional afurisit-provocator către spectatori, deseori cu un ton întunecat, chiar brutal, pe fondul unor detalii subtile). Tot la TNB am văzut regizat de el “Două loturi”, care, deși tot Caragiale, e întunecat-amărui, și ca umor și vizual.

Mă așteptam deci la Caragiale întors pe dos, dar am primit în schimb (dacă tot e vorba de neașteptat) mai mult decât Caragiale, sau aproape un Caragiale pe steroizi. Dacă piesa originală e plină de umor (cu încurcături amoroase în 5 și zăpăcitoare schimbări de costume și identitate), acum e și mai amuzant, mai zgomotos, mai năucitor. Râzi, râzi cu hohote, râzi continuu, râzi până obosești și nu mai știi foarte sigur nici de ce râzi. Personajele țipă și se agită până se înroșesc la față (nu știam dacă să admir actorii pentru dezlănțuirea de energie sau să le port de grijă).

Prin text și costume e aparent o adaptare clasică (costumele sunt stilizate, doar in nuanțe alb-negru, dar păstrează liniile epocii), dar elemente moderne și contradicții surprinzătoare se strecoară la tot pasul. Funcționarul umblă cu un carnețel roșu la obraz ca un telefon, un grup fredonează delicat Oda bucuriei, un prea-grațios jandarm cu mustața în furculiță (Ciprian Nicula, într-o formă fermecător de feminină) duce o cutiuță cu un simbolic curcubeu – asta după ce amândoi jandarmii și-au petrecut timpul fabricând la nesfârșit fuioare de vată de zahăr; Crăcănel (întrupat de Claudiu Bleonț) își prezintă cu mândrie numele tatuat în mod intim pe posterior; Pampon are părul vopsit în roșu aprins… și câte și mai câte! Aaah, și momentul în care un vajnic Emilian Oprea într-o pijama de zebră (completă cu coadă) consolează un foarte înlăcrimat Bleonț pentru problemele cu damele, în timp ce împart doi inocenți norișori de vată de zahăr, te poate aduce clar la lacrimi… de râs.

Iar toate astea în timp ce în spate decorul (în formă dealtfel șerpuită) se învârte, și învârte pe turnantă… până la amețeală… că de, așa e la carnaval!

La fel cum în spatele decorului rotativ se zăresc (dacă mai ai timp să le remarci) o serie de scaune pe care actorii așteaptă când nu sunt în personaj (cumva la limita dintre realitate și scenă), și în spatele hohotelor de râs rămân unele note amărui. Ceea ce la Caragiale era ironie subînțeleasă, aici devine brutalitate clară și ușor de condamnat (există o scenă în care cele două dame amorezate sunt târâte pe scenă pentru lămuriri, direct de păr).

În acord cu regulile de siguranță, spectacolul nu durează mult (binișor sub două ore), dar reușește să îndese atâtea lucruri în acest timp, că am rămas cu dorința să îl revăd… poate data viitoare, surprind alte detalii!

One thought on “[Piesa de teatru] – D’ale Carnavalului de Ion Luca Caragiale

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: